– Eu la bunica nu mai mă duc, mamă dragă, mai trimite-l și pe Ion!
– Măi, Scufițo, zice mama, hai, te roagă mama, că dup-aia îți fac clătite! Hai, că te zic și lui tac-tu, dacă nu…
– Hmmm, îmi zic eu, ia că fac eu o combinație acuma, de să nu mă duc nici la bunica, să mănânc și clătitele cu Nutella și să nu-mi iau nici bătaia de la tăticu’.
El era om bun, cu frică de mama, ca oricare, dar numai oleacă dacă se uita la el mai fix, bang, îmi și articula ce trebuia să articuleze omul ca să fie femeia împăcată. Că nu știu la alții cum e, da’ la noi femeia era gâtul familiei, de cap nu amintea nimeni nimic.
– Hai, mamă, pune în pungă, nu mai îmi da coș, că-l duc greu.
Mândră mama că m-a convins să vizitez baba, așază toate alea acolo frumos; nici nu știu prea bine ce mi-o fi pus, atâta am reținut, sacoșa era una de la Kaufland, de-aia de ține multe kilograme. Anyway, mi-a mai zis ea acolo, ai grijă, nu te-abate, bla bla-uri, eu, de la mestecatul gumei, n-am prea auzit-o.
Ce să zic, n-am mers prea mult, ca să fiu sinceră, m-am ascuns după un bloc, eram numai în zona Țiglina, între scara 3 și 4 la blocurile A-uri, și am stat acolo, și-am gândit-o, gen: „Acuma sunt acolo, acuma sunt acolo, acuma tranversez șoseaua aia, acuma sunt la magazinul Profi, acuma intru pe poarta la babă, acuma am deschis ușa, acuma conversația cu lupul care a mâncat-o pe bunică, acuma, mă înhață și pe mine…“, și tot așa, până am reușit de am ajuns înapoi la A-uri în Țiglina.
Poate vă întrebați ce-am făcut cu punga de Kaufland. Ei, mirosea așa de bine ce-o fi fost acolo că, la un moment dat, cum stăteam eu să nu mă vadă vreun vecin, a trecut pe lângă mine un nene săăăăraaaac… și mai căra dupa el și-un câine lup, negru, frumos câine, da’ cam murdar, eu înapoi nu mă puteam întoarce cu sacoșa, așa că le-am dat-o lor, da’ săăăraaac omu’, săracu’. S-a bucurat, a zis bogdaprosti, am zis: „Fie de sufletul lu’ bunicu’, că om bun a mai fost, s-a dus săracu’, de stres a murit, de stresul de la babă, dar, mă rog.“
Ajung eu acasă, cam când trebuia să ajung, am întârziat oricum puțin ca să nu bată la ochi.
– Ai venit, fata mamei?
– Da, zic eu, luându-mi fața de fetiță cuminte si ascultătoare și un pic obosită după-atâta drum. Parcă și picioarele mă dureau puțin pe la mușchi, că doar nu era să nu mă doară.
– Ce face bunica? mă întreabă.
– Bine, bine… era în pat, un pic răcită, dar i-am dus… am așteptat să mănânce… am mai stat de vorbă cu ea.
– Buuun, buun…
Țââââr, deodată telefonul sună; bine, în realitate era ringtonul de la Jerusalema.
– Alo? Cum? Când ? Acum vin! Copii, Ioane, Scufițo, rapid îmbrăcați-vă, mergem, a murit baba!
Eu acum mă simțeam un pic nașpa…
– Hai, Scufițo, repede, gata, s-a dus, în sfârșit, s-a dus săraca…
Ca să înțelegeți exact, era bunica din partea tatălui, că bunica din partea mamei locuia cu noi în casă…
©2020 POVESTILE TALE - All Rights Reserved - Powered by 