Acarianul de saltea

Dormeam… abia ce reușisem să adorm din cauza unei mâncărimi ciudate. De 4 ani deja tot o  simt, încep să mă obișnuiesc cu ea și când nu o simt parcă viața e atât de frumoasă că îmi vine sa țip.

-Pst, pst, aud deodată…

-Cine-i? Întreb curios.

-Aici, eu, acarianul de saltea…

-Fugi de aici, sunt alergic la tine! Îmi faci rău!

-Știiiiu! Dar nu e vina mea.. e vina ta! Răspunde cu tupeu ăsta mic.

-A mea? E vina mea că m-am născut? Răspund eu furios de-acuma.

-Nici vina mea nu-i că m-am născut… spune păianjenul minuscul către mine.

Atunci, am stat un pic să analizez… când mă enervez pe diverse treburi, mama mea îmi spune să fiu calm și sa îmi golesc un pic capul, să mă gândesc la ce mă supăra… Practic, mă supăra mâncărimea, mâncărimea era cauzată, cum mi-a explicat mie mama mea, de niște păianjeni minusculi care îmi atacă pielea… pe păianjenul ăsta minuscul nu l-am întâlnit niciodată in fața ochilor, doar acum am ocazia să îl strâng sub talpa și să-l distrug..Dar acum, eu dacă îl omor pe el, oare nu mai are frați? Verișori? Alte neamuri care vor vrea să se răzbune ?

-Hei, cum te cheamă? Îl întreb

-Pe mine mă cheamă Scărpinescu!

-Uite, Scărpinescu, tu îmi distrugi mie viața !

-Eu?

-Da, da… somnul meu nu mai e somn, pielea mea, nu mai e piele și nici viața nu e viața!

-Dar, Tudor…

-Niciun “dar”, îl intrerup, uite, aici, aici, aici.. toate astea sunt urme de scărpinat provocate de tine! Și nu-i frumos așa! Odată am rămas fără aer, doar doctorii au putut sa îmi ofere oxigen ca sa îmi revin, mama mea plângea. Mereu  noaptea se supăra și se enervează că în loc să doarmă, eu ii cer sa ma frece într-una cu cremă… Nu-i frumos așa! Mă supăr pe tine!

-Tudor, eu de asta am venit acum… Răspunde trist acarianul.. atât de trist ca nu-mi mai venea să îl cert.. mă simteam un pic vinovat de tristețea lui…

-Hai, spune!

-Alaltăieri, mama ta mi-a omorât părinții cu acaricidul… Ei stăteau liniștiti, pe mine m-au trimis să aduc niște puf din pernele din camera părinților tăi, când m-am întors, nici urmă de ei.. nici casa nu o mai aveam.. era totul distrus..

-Păi… mama împrăștie soluția aia  pentru mine.. e drept!

-Da, pentru tine.. dar noi?

Un sentiment tare straniu m-a pălit… asemănător celui din ziua în care am lovit-o pe verișoara mea și ea a căzut peste masa de sticlă și a spart-o… o vinovăția atât de grea…

-Îmi pare rău, ii zic…

-Și mie ca îți facem rău.. dar uite, acum câteva zile am primit o scrisoare de la unchiul meu din Brașov… scria acolo ca e bine și ca ei sunt sănătoși, că zilele astea călduroase ies la plaja.. și a mai zis că familia in care locuiesc, a montat un soi de acoperiș pentru ei..

-Un acoperiș ?

-Da, o husa de-aia  care îmbracă salteaua… și ei stau în saltea fericiti, iar oamenii stau deasupra husei la fel de fericiți…

-O husa zici? Întreb

-Da…

Pac, ma trezește de-odată o bubuitură puternică! Căzusem din pat.. alerg la mama, o iau in brațe: Scarpinescu, familia, husa… îi zic.

-Tudor, linisteste-te! A fost doar un vis!

-Nu, nu a fost un vis! Îi omorâm, nu mai da cu soluția aia, îi omorâm!

-Pe cine, mami?

-Pe acarieni! Răspund eu și mama ma ia in brațe și începe să mă mângâie, mă liniștesc imediat și adorm înapoi…

A doua zi, dis de dimineață, mama era cu laptopul in fața și își bea liniștită cafeaua.. merg la ea și o cuprind de pântec..

-Ce faci? o întreb.

-Îți cumpăr o husa, mami, pentru salteaua de la tine din camera…

-Mulțumesc, mami! Îi răspund fericit…

De atunci nu am mai auzit nimic de Scarpinescu… dar sa va spun sincer, nici dor nu mi-e de el deloc…